Compania de transporturi Kanitz: Transport de instrumente pentru membrii Filarmonicii din Berlin

Barba tipic berlineză se întâlnește cu muzica clasică. Băieți tatuați cu suporturi pentru fracuri și costume. Se poate? Se poate! Și în cazul companiei de transporturi Kanitz și al Filarmonicii din Berlin, se și întâmplă.

 – Martin Heitmann

Heavy Metal întâlnește muzica clasică.

În timp ce la volan se află bărbați puternici, care, în timpul liber, conform propriilor declarație, preferă Heavy Metal sau sunetul rock al chitarelor, în spate, bagajul este cel al unei întregi orchestre: cu viori, xilofoane, timpane și clarinete. „Transportăm viori Stradivarius și chiar și o harpă din secolul al 16-lea“, spune Martin Heitmann. El lucrează de 30 de ani pentru Kanitz ca șofer și ajutor la ambalare. Valoarea unui transport pentru orchestră? Heitmann face cu ochiul și face un gest prin care sugerează că buzele sale sunt pecetluite cu o cheie invizibilă, pe care o aruncă în depărtare.

El și colegii său cunosc valoarea incomensurabilă a instrumente. Și nu numai din punct de vedere pecuniar. Colaborarea care durează de zeci de ani cu Filarmonica a creat o bază de încredere care nu poate fi cumpărată cu toți banii din lume. Unii muzicieni își abandonează comorile numai în mâinile celor de la Kanitz. Atingerile unor străini: inacceptabile. „Voi sunteți îngerii transporturilor noastre“, recită cu mândrie Heitmann ceva ce i-a mărturisit la un moment dat un membru al Filarmonicii.

Fiecare camion de la firma Kanitz are un înger păzitor muzica personal. Șeful firmei, Jörg Noster, botează personal fiecare autovehicul nou cu o sticlă de șampanie și îi dă numele unui compozitor celebru. Aceste nume tronează apoi lizibile pe parbriz: Ludwig van Beethoven, Georg Friedrich Händel, Peter Tschaikowski și Edvard Grieg.

Cele zece porunci de la Kanitz.

Însă mai întâi la Filarmonică: odată ajunși la sala de concerte, oamenii se îndreaptă cu pași siguri către lifturile care duc echipa în zona dedicată artiștilor. Etajul unu: cantina. În fundal se aude sunet de tacâmuri și farfurii din porțelan, un murmur umple încăperea. Bărbații fac o mică pauză și își iau câte un mic întăritor de la tejghea. Ei fac practic parte din ansamblu. În timp ce așteaptă cârnații cu cartofi prăjiți roșu-alb, sunt abordați de muzicieni. Strângeri de mână, bătăi pe umăr, discuții prietenești la per tu.

Înapoi la lift, etajul doi: spațiile de depozitare și repetiții. De undeva se aud muzicieni care își acordează instrumentele. Heitmann și colegii săi încep să ambaleze în liniște. Un timpan ajunge într-o casetă specială. Totul arată complicat. Cât cântărește toată construcția? „A, nu foarte mult“ zâmbesc ei, suflă din greu și râd. Una dintre maximele companiei este: „Un membru al echipei Kanitz minte numai la întrebarea: E prea greu?“ Împreună cu alte nouă porunci, aceasta se regăsește agățată pe peretele sediului firmei. O alta se găsește imprimată pe tricouri: „Un membru al echipei Kanitz nu se lovește: la cap, la cărucior, la cutie.“ Echipa din Berlin nu face nimic fără o porție zdravănă de umor. Și este bine așa. Kanitz și membrii Filarmonicii – la prima vedere sunt personaje la fel de contradictorii precum Kreuzberg și Charlottenburg sau o notă în ton major și una în ton minor. Însă exact aceste contraste sunt cele care transformă totul într-o compoziție perfectă. În cazul de față, una atât de specială încât are succes de peste 60 de ani.

Fotografii: Kristian Barthen